în Revista Echinox

Ultima publicație a Gabrielei Adameșteanu, apărută la finalul anului 2025 la editura Polirom, Meserii nerecomandate femeilor, este o carte de memorii care abordează teme majore ale universului său literar: familia, feminitatea, condiția de scriitoare, plasate într-o perioadă sumbră a istoriei recente. Pornind de la destinul individual, ilustrat prin procesul de împăcare cu meseria de scriitoare, autoarea trasează, în tușe clare și proeminente, imaginea scriitorului de-a lungul regimului comunist, de la arestări inopinate și dispariții ale elementelor incomode, la negocierile ample cu cenzura regimului. Alcătuită din 3 părți, cartea explorează anii de formare ai autoarei, oscilația între negarea și asumarea meseriei de scriitoare și restabilirea relației cu un trecut format din fragmente ambigue, reconstruite și internalizate abia după căderea comunismului. Toate aceste părți formează o întâlnire a autoarei cu sinele, ale cărui componente se reunesc în paginile unei cărți care îmbină realul cu ficțiunea, elemente din biografia autoarei fiind suprapuse cu cele din romanele sale.

Cartea se deschide cu imaginea unei adolescente precoce, incapabilă să înțeleagă schimbările prin care trece corpul său în procesul de maturizare. În Piteștiul gri al anilor `50, singura sursă de divertisment a adolescentei tăcute și închise în sine devine lectura clasicilor din literatura universală, marii scriitori interbelici fiind trecuți sub tăcere de „listele negre”, ale autorilor incompatibili cu noua viziune a regimului. Scutul protector lecturii îi formează astfel o imagine bovarică, idealistă asupra lumii înconjurătoare, ferind-o de realitatea crudă din jurul său. Prima parte a cărții are în centru asumarea meseriei de scriitoare, pe care protagonista o respinge în mod repetat, pendulând între dorința mamei de a se căsători bine și de a-și face un rost și cea a tatălui de a duce mai departe numele greu al Adameștenilor. De la lecturi sporadice din clasici universali, istorie sau mitologie greacă, până la modelele din familie sau din anturajele acesteia, toate contribuie la formarea scriitoarei, care încearcă să-și evite destinul cu orice preț, abordând domenii precum matematica, lingvistica sau critica literară. „Morbul” scrisului rezistă însă tuturor încercărilor de a fi anihilat, astfel că protagonista este nevoită să-și îmbrățișeze menirea. Pornind de la experiența personală, de la istoria individuală, autoarea extrapolează, alcătuind portretul scriitorului anilor `50, a cărui zbatere pentru publicarea unor volume conforme ideologiei realismului socialist este înțeleasă de autoare abia câteva decenii mai târziu, când se află ea însăși în interiorul breslei atât de ocolite inițial.

Ceea ce frapează în cea de-a doua parte lupta tacită a scriitoarei, care este forțată să se adapteze la un mediu intelectual patriarhal, unde deși regimul garantează egalitatea între femei și bărbați, critica literară continuă să exileze „literatura feminină”, termen impus de critica interbelică, catalogând-o drept literatură minoră, prea sensibilă, incapabilă să abordeze realitățile sociale cu care se confruntă România, într-o perioadă în care literatura este cea care ține locul documentelor istorice. „Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare” exprimă dorința scriitoare de a scrie și a fi judecată în pofida feminității sale, fără a se alinia cu teoriile feminismului radical. Prin inserții din propriile scrieri și din receptarea critică a acestora, autoarea abordează probleme precum orientarea scrisului feminin, receptarea acestuia sau construcția personajului și perspectiva asupra acestuia. Într-o lume în care criteriile de gen sunt depășite de cele ale dosarului, autoarea realizează o analiză amplă a vieți literare a anilor liberalizării, surprinzând modul în care scriitoarele sunt primite și susținute în cadrul revistelor literare. Experiența de redactor îi dezvăluie adevăratele riscuri ale meseriei de scriitor, aflat în orice clipă în pericol de a fi denunțat, singura sa salvare fiind tocmai firea visătoare și tăcută, care o ferește de a spune prea mult oamenilor securității, infiltrați în comunitatea scriitorilor.

Unul dintre cele mai tensionate puncte ale romanului este reîntâlnirea autoarei cu tatăl său. În copilărie, relația cu tatăl este una de admirație a figurii intelectualului, pe care informațiile din dosarul CNSAS îl transformă în profesorul de istorie Mircea Adameșteanu, hăituit de Securitate de-a lungul întregii vieți, din cauza unor legături cu Mișcarea Legionară, a căror amploare este exagerată de dosarele Securității. Demersurile Securității sunt cele care blochează ascensiunea talentatului profesor de istorie, devenit victimă a unei birocrații absurde, al cărei singur scop este acela de epurare a elementelor periculoase, posibil recidiviste, dintr-o societate a cărei aparențe se clatină tot mai puternic. Accesul la documentele tatălui și a unchilor săi reprezintă pentru autoare o incursiune într-un trecut tumultuos, pe care regimul comunist dorește să îl decupeze din istoria oficială. Copiilor născuți în „Epoca de Aur” le este astfel răpit dreptul de a-și cunoaște propriul trecut, deoarece prototipul omului nou trebuie să fie îndreptat doar spre construirea viitorului luminos.