în revista Ateneu, nr. 679

Simona Antonescu este unul dintre cele mai cunoscute nume din proza contemporană, iar scriitura ei are o anumită tipicitate. Mai degrabă se poate vorbi despre un stil propriu în accepțiunea estetică a conceptului (...) Este foarte dificil de realizat ceea ce experimentează autoarea și ceea ce-și permite să facă grație impunerii unui stil, documentării remarcabile și, mai ales, aproprierii cadrelor, asumării lor în negocierea subtilă dintre conținuturi (preluate din istorie) și forma artistică în care le dă viață. Cu alte cuvinte, spațiul de manevră al Simonei Antonescu este extrem de restrâns. Chiar și în aceste condiții, cu prefabricatele istoriei, ea reușește prin orfevrărie lingvistică și stilistică să anime cadre conservate ca documente sau izvoare istorice, prin procedee similare deshidratării, adică prin extragerea fluidelor istoriilor personale. Măiestria ei constă nu doar în a reanima cadrele cu perspective ale acestor istorii mici – personajele sunt credibile, trăiesc vieți fascinante, redesenează tematic mize înghițite de istoria mare –, ci și cu perspective ale contextului însuși, care se umanizează fără a depăși limitele verosimilității și fără a migra spre un fantastic nu întotdeauna salvator.