în revista 22

Cartea Gabrielei Adameșteanu pleacă de la o introspecție și ajunge la o imagine panoramică. De la un destin scriitoricesc ajunge la o epocă întreagă, uitată deja azi, iar analiza identitară se lărgește de la cadrul familiei la cel al unei comunități largi, în care Istoria destructurează un popor. Secretele familiei ajung târziu la autoare, iar descoperirea lor o face să constate disocierea la care se supuneau cei care erau suspecți a fi „dușmani ai poporului”, protejându-și copiii, și să simtă, amar, că, deși apropiați, au trăit anumite lucruri, în mintea lor, în lumi sensibil diferite.  Cartea se citește cu multă emoție, stilul este de o claritate și eleganță franțuzească, și este o carte foarte necesară, aducând un suflu și o perspectivă pe care istoricii nu pot să le furnizeze. Memoriile scriitorilor din comunism nu pot fi decât cărți foarte neliniștite.