În Observator cultural nr. 1313

Publicînd anul acesta al șaselea său roman, Hora înfometaților, Lilia Calancea validează o direcție literară care i se potrivește cum nu se poate mai bine, aceea a istorisirilor autentice recuperate dintr-o Moldovă aflată în afara rapoartelor oficiale. Primele două romane pe care le-a semnat, Regina nopții (2014) și Sub Constelația Lyrei (2017), abordau o cu totul altă tematică (urmărind dramele destinelor individuale) și nu s-au bucurat de ecoul ultimelor două, Sînt oare un călău? (2022) și Alionușka (2023), volume care i-au conturat adevărata vocație de cronicar al realității profunde și intime a moldovenilor de dincolo de Prut. Deschiderea acestei direcții se datorează însă unui volum de povestiri publicat în 2019, Bocete de nuntă, o colecție de proze scurte care surprind cu delicatețe existența poetică și niciodată lipsită de tragism a basarabenilor. Bocetul de nuntă, ca element identitar, devine, din ritual, o metaforă a realității moldovenești care-și va dezvălui originea aproape mitologică în Hora înfometaților.

Poate că nu întîmplător vocația aceasta a Liliei Calancea este descoperită într-un volum de schițe și povestiri, întrucît structura profundă a literaturii sale nu este una romanescă, ci mai degrabă de proză scurtă. Nu arhitectura narativă (care, de altfel, nu este niciodată extinsă) impresionează, ci intensitatea nucleelor narative individuale. Autoarea are sensibilitatea unui scriitor de povestiri, care focalizează exact centrele nevralgice ale realității din care se inspiră, pe care le integrează apoi istoriei generale; construcția romanescă, ca și istoria oficială, fiind de fapt alcătuită din episoade particulare, aflate într-un dialog de o mare intensitate afectivă și impregnat de un anumit lirism care emoționează chiar mai mult decît tragismul faptelor documentate. 

Sînt oare un călău? sonda o dimensiune obscură a ororilor săvîrșite între zidurile lagărului de exterminare de la Treblinka, iar Alionușka surprindea, dintr-o perspectivă prea puțin reprezentată în istorie, repercusiunile destrămării Uniunii Sovietice. În schimb, Hora înfometaților este un soi de saga a trei generații de femei marcate de foametea care a afectat Republica Moldova între anii 1946 și 1947. În stilul său caracteristic, Lilia Calancea privește evenimentele istorice cu o empatie absolut necesară ficționalizării acestora și, în același timp, cu un ochi de estet care, fără a romantiza în nici un fel tragediile pe care le narează, găsește poeticul acestor realități sub forma umanului ce subzistă în ciuda contextului care degradează omul pînă la condiția subumană a canibalului (nicidecum un artificiu literar senzaționalist, căci cazurile de canibalism raportate în perioada respectivă sînt mult prea numeroase pentru a fi considerate situații excepționale)...

Plecînd de la icoana Maicii Domnului Alăptătoarea, autoarea își construiește personajele feminine drept surse de coerență ale universului în destrămare. Dar dincolo de a fi purtătoare de hrană și de dragoste, femeile sînt purtătoare de povești, iar cuvîntul reprezintă adevărata temă a romanului: este o poveste despre poveștile care salvează și, odată cu această teză, romanul dobîndește un caracter autoreflexiv foarte valoros. Interesant este faptul că, în timp ce personajele masculine rămîn în tăcere chiar și atunci cînd sînt prezente, personajele feminine au glas mai ales în absență. Or, aceste absențe, a bunicii care moare, a mamei care pleacă ș.a.m.d., țin strict de contingentul poveștii, pentru că nici un personaj feminin nu dispare cu adevărat de-a lungul romanului. Prezența fizică este în permanență substituită de istorisirile despre aceste femei, istorisiri care au suficientă consistență încît să reprezinte un declanșator al acțiunii și un motor eficient al narațiunii. 

Cuvîntul dezvoltă o morfologie fascinantă pe măsură ce povestea se desfășoară (rugăciuni, blesteme, incantații, rememorări la gura sobei) și îndeplinește funcții diferite în planuri diferite (al acțiunii propriu-zise, al profilului moral și spiritual al personajelor și al dimensiunii folclorico-mitologice). Întreg romanul funcționează pe principiul celor O mie și una de nopți. Fiecare Sheherezadă se folosește de cuvîntul rostit pentru a se salva pe sine sau pe cei din jur. În ceea ce privește aceste forme pe care le ia cuvîntul rostit, se remarcă, în primul rînd, faptul că acțiunea debutează cu rugăciunea Serafimei, al cărei soț, Nicanor, o părăsește pentru o femeie din satul vecin. Rugăciunea se încheie cu „Ajută-mă, Doamne, să nu cad în păcatul blestemului!“ Dincolo de încăpățînarea femeii de a nu-i dori răul nici măcar celui care o abandonează, se observă și conștiința forței pe care o are cuvîntul rostit. Există o contrapondere a acestei rugăciuni, și anume un soi de blestem care originează tragismul ancestral al moldovenilor...

Lilia Calancea are un talent aparte de a oferi prozei sale un caracter etiologic de legendă și, cu toate că acțiunile sînt foarte bine documentate și ancorate istoric, acestea reușesc să dobîndească o dimensiune atemporală care omogenizează întreg universul ficțional al romanelor sale, fapt inerent legat de atenția acordată tradițiilor și credințelor specifice zonei Moldovei. O altă formă pe care o ia cuvîntul rostit este aceea a incantației. În timpul secetei din vremea bunicii Gafița, ritualul paparudelor reușește să provoace ploaia și să-i aducă împreună pe Gafița și pe soțul ei. Două generații mai tîrziu, în vremea Mariței, cuvîntul își pierde forța incantatorie. Bunica îi povestește nepoatei cum condusese ceata paparudelor, și povestea face norii să se adune deasupra satului care „era o paparudă mută“, dar ploaia urma să mai apară doar după un an de secetă. ... Amintirile povestite reprezintă cea mai prolifică formă a cuvîntului și reușesc să stabilizeze o realitate din ce în ce mai volatilă, oferind un răspuns la marea întrebare pe care romanul o adresează prin cuvintele lui Vasilică, fratele cel mic al Mariței: „Ș-apoi, dacă nu mai mănînc pîine, nu mai sînt om ca înainte?“ Marile tragedii ale istoriei au relativizat discursul cu privire la ce sau cine (mai) este om în contextul în care condițiile de supraviețuire sînt, în mod incontestabil, inumane și impun recursul la subterfugii la fel de inumane pentru a rămîne în viață. Vasilică răspunde negativ întrebării atunci cînd se află în fața unui copil care devorează o vrăbiuță. Dar care ar mai putea fi răspunsul în fața omului care îi ademenește și îi mănîncă pe fiii vecinului său? Asistăm la o reducere la tăcere a moralei după care obișnuiau să se ghideze sătenii Basarabiei, o reducere la tăcere a acelei „guri a satului“ care impunea o conduită etică necesară.

Hora înfometaților reprezintă încă un roman cuceritor despre tragediile moldovenilor care reușesc, dincolo de grotescul realității, să salveze o formă de umanitate pe care Lilia Calancea o limpezește în paginile sale, cu multă sensibilitate, dar și cu un simț estetic admirabil.