China nu este un stat democratic, este o dictatură, scrie Dikötter fără să-i tremure mâna într-o prefață în care spune pe șleau multe lucruri care nu se spun în spațiul public. Chinez, nici atât. Arhivele au început să se închidă din nou după 2012, odată cu venirea la putere a lui Xi Jinping. (...) Ni se livrează extrem de amănunțite istorii în anii de austeritate și reformă dintre 1976 și 2012. Un întreg capitol, Masacrul (1989), este dedicat evenimentelor sângeroase din Piața Tiananmen. Din care omenirea a rămas cu imaginea acelui student care, cu brațele goale, oprește o coloană de tancuri. Realitatea, descrisă și analizată pe mai multe zile, este mult mai tragică. Între 2.700 și 3.400 de morți a estimat ambasadorul britanic Alan Donald. Acel cetățean cu două sacoșe de cumpărături în mână a devenit emblematic pentru tot ce s-a întâmplat în China anului 1989. Fotografiile ce însoțesc textul nu sunt mai puțin copleșitoare. Un scaun liber rezervat laureatului Premiului Nobel pentru Pace Liu Xiaobo (la Oslo, decembrie 2010) spune totul despre democrația chineză. Epidemia de Covid a sporit neîncrederea față de Beijing. Din 2021 a început exodul firmelor străine din China. Creșterea economică s-a dublat, dar și datoria externă s-a triplat. Fenomenele demografice au complicat situația, ce va fi după încetarea războiului din Iran, Dikötter nu ne va spune decât, eventual, într-un nou studiu dedicat Chinei de după Xi.
