Sîntem în prezența unui adevărat tunel mental și a unui puzzle – în sensul originar al termenului, de mozaic-enigmă –, în care cititorul rămîne încleiat și captiv, profund dezorientat, și în fine strivit chiar ca într-un crush! Este vorba de mrejele acelui labirint fragmentar despre care vorbeam cînd, în cîteva eseuri dedicate romanelor Dorei Pavel, încercam să conturez neo-goticul (și neuro-goticul) din proza ei. Narațiunea din Crush este, de fapt, încă o dată una labirintică, dar și una fragmentară, reziduală, am simțit-o ca o mare pînză pe care a acționat un fel de acid coroziv și din care, prin urmare, lipsesc multe părți, nerămînînd decît cîteva pete minimale de culoare. [...] Tocmai prin singularitatea sa, Crush ne confirmă, aşadar, că romanele Dorei Pavel sînt neuro-gotice, adică romane psihanalitice contaminate cu puternice inserții gotice, mereu deconstruite și apoi reconstruite, modificate profund. Am mai putea să le numim și romane psycho-noir, împrumutînd un termen care a fost folosit mai degrabă de critica cinematografică, fără să o contrazică, chiar ar intra în rezonanță cu ideea de neuro-gotic... Orice altă tentativă de a oferi o definiție cuprinzătoare a acestor romane, atît de originale în panorama prozei românești contemporane, ar putea, cred, eșua.
