În Matca literară

Formulele pe care le-am putea alege pentru a încerca să punctăm cât mai cuprinzător esența romanului Acasă, departe al lui Adrian G. Romila (Polirom, 2023) sunt, așa cum deja cronicile literare consacrate cărții au arătat, extrem de diverse. Discutăm, în fond, cum s-a mai scris, despre un roman total: roman al exilului, al singurătății, roman de călătorii, roman al legăturii inextricabile dintre identitate și poveste, dintre adevăr, istorie și narațiune, roman al imaginarului maritim, biografie romanțată a „năsosului“ Ovidiu, relegat la Tomis, dar și pătrunzătoare cronică a prezentului, cu oameni de afaceri, cu firme de scuba diving și comanditari de ficțiuni scrise contra cost. Dincolo de toate sau, mai precis, datorită tuturor acestor aspecte și mai ales prin permanentul filon existențialist, Acasă, departe este și un manifest umanist al puterii ființei umane de a umili moartea prin bogăția unor experiențe dense, puternice, valoroase. Plenitudinea trăirii nu preîntâmpină nicio tragedie, poate chiar dimpotrivă, dar face ca vremelnicia omului să devină irelevantă. Din lupta aceasta inegală cu o soartă potrivnică, personajele lui Adrian G. Romila nu ies niciodată câștigătoare; am putea spune chiar că pragmatismul, doza aceea de viclenie salvatoare le lipsește cu totul, că acționează deseori naiv, chiar inocent, dar un lucru le absolvă de orice neajuns: pasiunea.

Toate cele trei personaje centrale, variante ale aceleiași tipologii a exilatului (Valahia din zorii revoluției pașoptiste – 1835, Constanța anului 2019 și Tomisul începutului de mileniu I d.Hr., unde într-o liburnă, cu sufletul sfărâmat și cu făptura sa delicată, contrariată de vitregia locului, sosea, relegat, împreună cu slujitorul său credincios, poetul Publius Ovidius Naso) își fac din profesia lor un mod de viață.

În prima parte, intitulată, ca o antifrază, Patria (1835), protagonist este Adrian Romila, împătimit al călătoriilor pe mare, dornic de aventură, sublocotenent format la școala de marină din Brest, cu mamă româncă și tată italian. Georgio Romila, tatăl, este un arhitect din Padova stabilit în Valahia, iubitor al limbii și culturii latine, dar și un înfocat susținător al ideii de patrie. Ubi bene, ibi patria, declamă, în obișnuitul său stil patetic, impregnat de retorismul elegant al limbii latine, don Georgio fiului său, care încearcă de fiecare dată să interpreteze această zicere în grila spiritului său cosmopolit, convins (prea convins, cum se va vedea) că este „imun“ la orice ar însemna chemarea patriei: „patria este acolo unde îți este bine“. Nimic mai desuet și mai lipsit de însemnătate pentru Adrian Romila decât ideea pretențioasă de sentiment național, decât concepte precum „patriotism“, „apartenență“, „origini“. Încadrabil în categoria emergentă a „bonjuriștilor“, cu indiferența și siguranța de sine pe care i le dau studiile făcute în Franța, cu sentimentul, așadar, de a fi un occidental, inclusiv prin naționalitatea tatălui, dar și cu acel curaj în care se amestecă și o doză de teribilism specific tinereții, Adrian Romila va face, însă, contrar dezicerii insistente de orice emoție patriotică, dovada patriotismului suprem malgré lui.

În antiteză cu demagogia iubitorilor de țară „teoretici“, tânărul ofițer își „gratulează“ pământul natal cu o paletă de calificative dezonorante (loc primitiv, sălbăticie, marginalitate, „ultima Thule“ – aceasta din urmă fiind chiar o sintagmă cu rol de laitmotiv și un fir roșu al romanului, apărând în toate cele trei capitole ale cărții), dar o servește, paradoxal, cu fapta până la moarte. Acceptând, la rugămintea tatălui, să participe la misiunea secretă încredințată de oamenii Societății din care făcea parte și poetul Cezar Bolliac, cu obiectivul de a obține pentru Principatele aflate sub dominația rușilor și otomanilor ajutorul reprezentanților Angliei și Franței la Constantinopol, Adrian Romila se îmbarcă într-o călătorie periculoasă pe brigantina Marița, prima corabie construită pe pământ românesc, abia reparată după ce înfruntase deja o furtună pe Marea Neagră.

Se simte, în această primă parte, o ironie tandră, aproape compătimitoare, a autorului față de personajele sale, care apar, în majoritate, ca niște visători naivi porniți într-o aventură donquijotescă. Idealismul lor reflectă, de altfel, spiritul epocii pașoptiste, dominate de entuziasmul punerii bazelor, de efervescența începutului în care se amestecă inevitabil curajul și candoarea. Deși o prevestire sumbră pare că plutește în aer, accentuată și de profeția funestă a unui călugăr misterios la Sulina, participanții la misiunea secretă păstrează o încântătoare bucurie de a trăi. Peste toată această atmosferă bonomă, întreținută de jovialitatea căpitanului Lazaro Bresco sau a simpaticului și vigilentului Miran Lipa, veghează insidios și neadormit privirea unor duhuri rele, reprezentată foarte plastic prin ochiul tâlharului Costache Crihala, pe care Adrian Romila îl simte peste tot. Dar în romanul lui Adrian G. Romila, ca o regulă nu a supraviețuirii, ci a victoriei simbolice, în spirit, amenințării neantului trebuie să i se răspundă cu plinătatea trăirii. Ca în riturile de alungare a duhurilor rele, personajele fac mult zgomot: se agită, glumesc, trăiesc cu însuflețire tot ce le este dat și mai ales vorbesc.

Locvacitatea este trăsătura definitorie a eroilor din Acasă, departe. Savoarea dialogurilor de dinainte și de după îmbarcare, oralitatea obținută prin parfumul arhaic al frazelor sau prin accentul și italienismele căpitanului Bresco, dar și lirismul pe care autorul știe să-l impregneze epicului sunt, toate, creatoare de atmosferă și amintesc de proza lui Creangă și Sadoveanu. Iar stilistica se potrivește foarte bine cu sensibilitatea personajelor, fiindcă bogăția limbajului susține o extraordinară poftă de viață și de cunoaștere. Orice figură nouă este prilej de mare mirare pentru… Miran, sfătosul însoțitor al secundului Romila: „– Om ca ăsta nu vezi oriunde, conașule! făcu Miran, urmărindu-l cu privirea pe bărbatul care se depărta, împărțind vorbe și râsete în stânga și-n dreapta (…)“ (s.m.). Personajele acestea solare, atât de generoase cu râsul și cuvintele („Miran și Adrian Romila vorbiseră toată noaptea“…), dau misiunii complicate de pe Marița un aer sărbătoresc. Fiecare „piesă“ din angrenajul acestui plan secret își prezintă contribuția ca pe o epopee, făcând din orice fapt, oricât de mărunt, o poveste. Nu altfel procedează Musa Erdenis, responsabilul cu marfa ilicită: „– Iar dumneata trebuie să fii Musa Erdenis! – În carne și oase, efendi! Am adus marfa, trebuie descărcată repede, abia m-am strecurat până aici pe sub nasul gărzilor rusești. Sunt ieșite ciopor colo pe docuri, beau la vin și cască ochii ghiaurii la tot ce mișcă pe fluviu acum, noaptea. Oi, oi, gărzi ticăloase!“ Pitorescul fizionomiei și legendele pline de farmec care se țes în jurul lor fac chiar și din prezența răufăcătorilor o veritabilă încântare: „Chipul său măsliniu și aspru, tăiat parcă în piatră, scruta încruntat mulțimea cu ochi ca niște fante de smarald. […] Nimeni nu-i știa numele întreg, doar pe acela de Bilibas, era un fost căpitan eterist devenit pirat după înfrângerea lui Ipsilanti.“

Aceste ingrediente ale trăirii plenare – curiozitatea, știința de a privi, plăcerea taifasului, a poveștii („ai fi avut ce povesti la întoarcere!“) și a călătoriei („Mi-e dor să navighez și să las pământul la spate. Pe el merg greoi, ca-ntr-o mlaștină, pe apă alunec ca vântul, Mirane!“, mărturisește exaltat tânărul ofițer) – sunt tot ceea ce omul poate opune morții. Există în acest roman o tulburătoare și totodată fascinantă simultaneitate în care pulsația vieții și respirația rece a neantului se simt pretutindeni. Simbolurile vitalității („copacul vieții“, „pasărea libertății“) și cele funerare (Scorpia și Gheonoaia) se întrepătrund. Interesant este și faptul că autorul a ales, pentru această primă parte, un personaj central foarte lucid și dezabuzat, care pare să își refuze orice escatologie compensatorie. Nu are, față în față cu moartea, nicio viziune grandioasă, nicio revelație care să-i spiritualizeze cumva dispariția fizică, să dea un sens sfârșitului său. Nu are nici măcar sentimentul că s-ar fi jertfit pentru încercarea de a împlini o misiune patriotică, fiindcă, în concepția lui Adrian Romila, „copacul vieții“ și „pasărea libertății“ sunt „visuri, visuri, camarazi, numai visuri, în capătul ăsta de lume…“ Proximitatea sfârșitului nu îi provoacă altceva decât revoltă amestecată cu o ironie acidă: „Avea dreptate poetul ăla de la București, Bolliac sau cum dracu-l mai chema, avea dreptate, numele Mariței «e scris în istorie p-ale mărirei porți…»! Porțile astea, iată, deja s-au deschis aici, dedesubt, în adâncuri…“ Obstinația deconstruirii oricărui simbolism în favoarea realității crude este evidentă. Sensul propriu ia locul metaforei astfel dezvrăjite. Privirea tânărului este „tulbure, bolnavă“. Prozatorul nu își glorifică personajul, nu-i atribuie o atitudine stoică, neînfricată, eroică în fața morții, ci ni-l prezintă, mult mai credibil, redus la simpla ipostază a unui om care se teme și pentru care neființa este ceva absurd și hidos. Dar viața Mariței nu se termină odată cu scufundarea, pentru că aventura ei trece din planul concret al faptelor aievea în jurnalul de bord și apoi, după aproape două secole, în literatură, prin acest roman al lui Adrian G. Romila.