„Dacă am învăţat ceva de la viaţă e faptul că suntem singuri”. Fraza e rostită de unul din personajele romanului „Toţi copiii librăresei” (2020) de Veronica D. Niculescu şi poate fi una din cheile în care se citeşte romanul.
Eroina principală, care pe alocuri este şi naratoare, se numeşte Silvia şi are 23 de ani. Dar până la această vârstă a trăit deja, aşa cum o spune, „tot ce-i mai rău”. La 17 ani, rămâne accidental însărcinată cu un coleg de liceu şi cum în România anilor 80 avortul e interzis prin lege, iar un avort spontan e prea târziu de încercat, ea e trimisă de părinţi, ca să nască, la Sibiu, la o mătuşă. Reacţia familiei fetei e deci una de groază şi ruşine. Copilul se naşte însă prematur şi moare. Deşi nu l-a dorit iniţial, fata se ataşează de copilul pe care abia a putut să-l atingă şi pe care l-a îngropat înainte să-l poată alăpta. La vârsta majoratului, ea e o mamă îndoliată care merge des la cimitir, abia termină un liceu mult mai prost decât cel din oraşul natal şi nu se mai gândeşte să facă studii superioare, ca sora ei. Ea alege să trăiască la mătuşa din Sibiu, alături de care este mai acceptată decât de propria-i familie, dar după ce-i moare prematur şi mama, iar tatăl şi sora ei mai mare se mută, la cinci ani deci dupa această traumă, Silvia se întoarce în oraşul ei natal, Piteşti, să locuiască singură şi să fie librăreasă. Nici adolescentă, nici femeie matură încă, Silvia trăieşte dramatic o ruptură existenţială care o ţine prizonieră.
Mizeria cotidiană a anilor ’80, când nu se mai găseşte de mâncare în magazine, când electricitatea e întreruptă zilnic e descrisă, dar nu este miza principală a cărţii. Cozile la măcelarie sau goana după hârtie igienică sau vată sunt trăite de eroină cu resemnare pentru că suferinţa ei legată de pierderea copilului şi de stigmatul de „târfă” pe care l-a purtat la o vârstă foarte fragedă o consumă infinit mai mult. Cartierul periferic al Piteştiului, care e cel al copilăriei şi adolescenţei Silviei, se adună în jurul a câteva clădiri: Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Poşta şi Ceasornicăria. Pentru că primeşte din când în când un pacheţel cu carne de la măcelar, printr-un copil, Silvia se întreabă dacă nu cumva acesta ştie despre ruşinea trăită de ea în urmă cu cinci ani şi o provoacă astfel. În realitate, măcelarul pierduse un copil el însuşi şi era empatic cu tragedia Silviei.
Puţinul care se întâmplă în viaţa Silviei e marcat destul de mult de efectul ruşinii pe care a trăit-o ca adolescentă şi de faptul că există totuşi în prezent un bărbat care, când trece pe lângă ea, o insultă. Silvia nu caută să se împrietenească cu nimeni, dintr-o neîncredere profundă în oameni, iar timpul liber şi-l petrece plimbându-se singură. Scris la persoana I sau la persoana a III-a, textul e monoton, cartierul e „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, aşa cum în bula de singurătate şi tristeţe a femeii zilele sunt mereu aceleaşi. Ceea ce o ţine în viaţă, de fapt, pe eroină sunt copiii care vin în librărie să cumpere rechizite, şi uneori şi cărţi. Le ştie deja numele şi îi descrie cu iubire, fără însă să comunice prea mult cu ei. Îi priveşte cu atenţie, dar nu vrea să le câştige atenţia. Căldura cu care îi învăluie nu are nimic de-a face cu doliul al cărui travaliu nu l-a încheiat. De aceea, ea nu devine importantă pentru copii, în schimb, ei sunt extrem de importanţi pentru ea. Ce poate face e să pună deoparte, ca să îi ajungă pentru mai mulţi, produsele de papetărie chinezeşti, care sunt mai colorate, parfumate şi atât de dorite de copii.
De vorbit, Silvia vorbeşte puţin, la telefon, cu mătuşa din Sibiu, dar preferă să-i scrie scrisori pentru că telefonul public, de la Poştă, de la care apelează, o face să fie auzită de cei care aşteaptă la coadă. Cu tatăl şi cu sora ei mai mare legătura e foarte slabă pentru că stigmatul sarcinii nedorite, în ciuda morţii copilului, a schimbat definitiv locul ei în familie. Şi ea simte astfel: „Sunt rea fiindcă ei îmi amintesc că sunt rea (…) Sunt rea fiindcă nu lasă timpul care trece să şteargă răul din mine, să se aşeze pe mine straturi noi ( …) îmi reamintesc întotdeauna de cine sunt numai prin prisma a ceea ce am fost”.
Astfel, când e scris la persoana I, textul are aspectul unui monolog, o voce care trăieşte la minimum într-o periferie unde, atunci când o femeie e arestată pentru că a luat parte la nişte avorturi ilegale, toată lumea ştie, dar nimeni nu comentează, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Frica oamenilor de autorităţi, tipică în comunism, e aici notată în surdină, cum e şi trăită, iar pentru alte fenomene ale dictaturii, cum ar fi pregătirea pentru defilarea de la 23 august şi evenimentul în sine, deşi descrise în amănunt, nu avem exprimată decât resemnarea. „Lăsaţi orice speranţă” e deviza oraşului mic în care regimul pare instalat pe veci. Marea defilare de la Bucureşti, transmisă la televizor, nu conduce nici ea la vreun semn de revoltă. Mai mult interes stârneşte faptul că măcelarul îl poate vedea parţial în culori, pentru că pune în faţa ecranului un geam colorat. Fenomenul statului la coadă la Alimentara e totuşi descris de librăreasă cu amărăciune: „…dimineaţa devreme…, sacoşele celor care au căzut în bătălie…, sau scaunelele bătrânilor care au învins, şi-au luat laptele şi jumătatea de pachet de unt, dar n-au mai avut cum să-şi care şi scăunelul, înţepeniţi, îngheţaţi şi-n toiul verii, astfel că vor reveni un pic mai târziu după el, iar dacă cumva nu pot să revină prea curând, nu-i nimic, poate că peste zi se formează o coadă nouă, la altceva, şi întotdeauna e bine să ai un scaun lăsat acolo, să fie”.
Doar copiii, aşa cum am spus, luminează acest univers trist şi monoton, iar privirea eroinei e una plină de blândeţe, de iubire şi de nevoie de iubire: „Aceşti copilaşi care încă n-au învăţat să zâmbească din politeţe. Te săgetează cu privirile lor din cărucioare, din braţele mamelor sau de lângă fustele lor, cu guriţele strânse, clipind foarte rar, de parcă ar înţelege totul prea bine încă dinainte să ştie să articuleze o vorbă. Se încruntă dacă le adresezi o întrebare, întorc obrazul, închid ochii, îşi afundă nasul în haina mămicii, stânjeniţi şi extraordinar de miraţi că au fost văzuţi, dornici să dispară la loc în lumea lor de unde te pot privi cu gura căscată fără ca ei să fie observaţi, sugându-şi un deget, scobindu-se în nas, ronţăindu-şi liniştiţi vârful piciorului. Cum să nu vrei să fii una cu ei?”
Există în roman nenumărate scene în care copiii sunt descrişi în librărie, când vin să cumpere ceva sau pe stradă, sau jucându-se, ei au nume şi cititorul are impresia că deja îi cunoaşte când le întâlneşte numele a doua oară, copiii sunt un personaj colectiv, dar şi individual în roman şi nimic nu le înnegurează zilele. Foarte emoţionant e episodul în care un băieţel, Mădălin, cere repetat o fisă de 25 de bani spunând o minciună, ca să strângă 9 lei, să îşi ia nişte timbre, pentru că inocenţa lui e totală, iar faptul că, în cele din urmă, se aşază la coadă la Măcelarie, pentru că a venit transport cu carne, e cu atât mai impresionant. Părăsind visul unor timbre colorate, copilul se gândeşte cum ar fi ca a doua zi să mănânce, el şi familia lui, o friptură. Sunt fapte mici, dar pline de semnificaţie, care descriu foarte bine şi epoca, dar mai ales lumea copilăriei, pentru că „Toţi copiii librăresei” este, esenţial, un roman despre copii.
După întâlniri scurte la locul lor de muncă, Silvia îl cunoaşte pe ceasornicar, Roland, un bărbat de 30 de ani care e foarte pasionat de citit. Doi oameni singuri, cu valori comune, care ar trebui să se bucure unul de celălalt repede au nevoie de mult timp din cauza reţinerilor Silviei şi a faptului că Roland respectă rezerva ei. Ei ajung să se îndrăgostească şi să înfiripe o relaţie într-un ritm „au ralenti”, iar deznodământul, dacă Silvia îl va urma sau nu pe bărbat la Bucureşti, rămâne un mister. Rănită prea adânc, Silvia are temeri să se lase în voia iubirii pentru că aceasta „poate să aducă şi moartea”. Ea renaşte, însă, în îndrăgostirea de Roland, iar scenele dintre ei sunt de o rară delicateţe.
Neliniştea ei veche, din urma traumei pe care a trăit-o, suferinţa cauzată nu doar de un decret politic, dar şi de un stigmat social şi de mentalităţile conservatoare ale familiei, neliniştea şi neîncrederea în oameni o fac să se întrebe: „Dacă aş avea o singură prietenă, un singur om căruia să-i pot spune, pe care să-l pot întreba: cum să fac? De aici înainte, ce să fac, cum se face? Pe valea asta a noastră, viaţa se termină sau abia stă să înceapă?”.
Neştiind dacă a rămas sau nu însărcinată cu Roland, după ce a făcut calcule peste calcule, eroina se simte din nou – şi este – extrem de singură. Un roman superb despre femei, despre condiţia femeii în comunism, şi despre copii. Un roman scris cu multă iubire, compasiune şi chiar suavitate.
Comments (0)