Dacă ne raportăm la acest roman ca la o narațiune neuro-gotică (folosind conceptul lui Giovanni Magliocco), lectura devine o hibridare între decoruri și scenarii, smulse parcă dintr-un context dark academia, în vreme ce istoria și trecerea timpului în sine țin locul unui dialog intrinsec, ce pornește de la culpa vinei și care mizează pe căutarea unui sens într-o lume dezvrăjită. După moartea lui Zeno, pentru care protagonistul, alături de părinți, se consideră responsabil, doar din cauza infantilității lui, acesta se angajează într-un proces de reconstrucție. Acest proiect nu va putea fi dus la capăt, în special din pricina faptului că identitatea lui se alcătuiește, așa cum o relevă și narațiunea, prin fragmentarismul ei, doar din fărâme identitare, ce nu pot fi amalgamate într-un tot coerent. [...] Naraţiunea autoarei, asemănându-se la nivel stilistic cu proza kafkiană, nu permite excrescenţe ale afectivităţii. Întregul discurs narativ se întemeiază ca un cumul de tensiune al unei identităţi schizoide, aflată mereu în rătăcire, care îşi pierde, treptat, şi capacitatea de jelire (Robert nu poate să sufere în mod autentic după moartea părinţilor săi), însă, în ciuda unei speranţe a răbufnirii şi a exploziei revoltate, protagonistul se abandonează unui monolog angoasant, care rămâne să-l definească prin tocmai incongruenţa identitară.
