în Dilema (nr. 124/2026)

Debutul în roman al lui Constantin Buduleci (n. 1979) îmi amintește de alte cîteva romane „dure” de la noi, din ultimii ani, și nu la violență mă gîndesc prin această etichetă, ci la caracterul lor convingător. Pe de o parte, printr-o autenticitate bine jucată epic, acestea au dat impresia de autobiografie sau măcar de inspirație biografică (cel puțin în cazul de față, naratorul-personaj are același nume ca autorul), iar pe de alta, au combinat cruzimea cu tandrețea, inocența cu durerea insuportabilă, suferința absurdă cu fatalismul și resemnarea. Mă gîndesc, de pildă, la Părinți (Diana Bădica), la Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu și la Constantin (Iulian Bocai) sau la Copilăria lui Kaspar Hauser (Bogdan-Alexandru Stănescu). În mai toate, o copilărie, o adolescență sau o primă tinerețe punctată structural de tristețe sînt reevaluate din perspectiva maturității, care, deși caută să închidă răni vechi și adînci, le conservă și le perpetuează prin rememorare.

Scris ca o intensă confesiune poetică (punctuația e una specifică, la fel și unele pasaje lirice), Viața cu Neluțu e, esențialmente, romanul unei absențe: cea a unui frate mort de foarte mic, din cauza hidrocefaliei și a altor complicații medicale rezultate. Trauma se răsfrînge asupra întregii familii, dar mai ales asupra mamei, o femeie simplă care nu reușește să anabolizeze în timp evenimentul morții premature a unuia dintre numeroșii ei copii.