În Cațavencii nr.37 (780)/ 2026

Mai peste tot în lume, politicienii de toate culorile, inclusiv democrații adevărați, cred că anarhiștii sînt vestitorii Apocalipsei. Sau, dacă nu cred, vorbesc despre ei ca și cum ar fi. Din punctul lor de vedere, toți au dreptate. Anarhiștii vorbesc de rău democrația reprezentativă și, dacă ar fi după ei, toți politicienii ar trebui să-și caute altă meserie. Antropologul David Graeber* era anarhist – era, pentru că a murit acum cîțiva ani, nu fiindcă și-ar fi schimbat convingerile! –, dar nu părea un căpcăun al haosului sau un extremist manierat. Am mai scris în Cațavencii despre altă carte a lui, Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii, în care bătea șaua despre democrația directă. În eseurile din această carte, Graeber scrie fără perdea despre democrație și anarhism, încercînd să-și convingă cititorii că anarhiștii sînt niște persoane foarte cumsecade. Nu face asta cu vreun plan ascuns, ci explică răbdător ce vor ei (și el, firește!), ba chiar recunoaște și punctele slabe ale anarhismului, care nu se potrivește cu comunitățile mari, unde democrația directă ar fi foarte greu, dacă nu imposibil, să funcționeze. Mai precis, că ceea ce merge în Elveția, țară mică, n-ar ține în țări de mărimea Franței ori a Statelor Unite. Totuși, atunci cînd scrie despre violențele la care se dedau anarhiștii la mitingurile lor, trage lucrurile pe spuza lor, zicînd că „presa” etichetează drept violență spargerea vitrinelor sau incendierea mașinilor, dar numește violența poliției „restabilirea ordinii”. Or, distrugerile astea sau cocktailurile Molotov pe care le folosesc anarhiștii pentru a intimida poliția nu sînt deloc niște metafore ale nemulțumirii sau niște simple încercări de a atrage atenția asupra mitingurilor, ci violențe pur și simplu, chiar dacă Graeber umblă să le minimalizeze.

E discutabilă ideea de bază a eseurilor sale, că majoritatea democrațiilor reprezentative pornesc de la premisa că oamenii nu sînt în stare să se guverneze singuri, fiindcă nu s-ar pricepe să-și facă bine direct, ci numai prin interpuși. Așa că statul are grijă să întrețină forțe de ordine pentru a-și obliga cetățenii (cu acordul lor!) să respecte legile, adică să nu-și facă rău unii altora dacă ar fi lăsați de capul lor. Observația asta e valabilă pentru comunitățile mici în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu și în marile orașe, unde suporterii unei anumite echipe de fotbal sînt în stare să le dea la cap concitadinilor care țin cu altă echipă din oraș. Fin psiholog și excelent moralist, antropologul are o remarcă de mare bun-simț. Fiecare dintre noi, luat în parte, consideră despre sine că e o persoană cumsecade. Cu toate astea, cîți sîntem convinși că și ceilalți sînt la fel de cumsecade ca și noi? Așa că, deși, ca oameni cumsecade ce ne credem, nu sîntem de acord cu represiunea, dacă statul ne cere să sporească forțele de ordine pentru a ne asigura confortul, îi îndeplinim dorința. Tot așa, în privința dezvoltării economice, ne-am învățat cu ideea că ea trebuie să crească în permanență, fiindcă altfel am duce-o mai prost...

Cartea cuprinde și interviuri ale lui Graeber, nu numai eseurile lui. Într-unul dintre aceste interviuri, în care antropologul vorbește despre celebrele sale cărți Slujbe de căcat și, mai ales, Datoria, cea cu restartarea, povestește ce întrebare i-a pus un moderator de la o televiziune din Germania: „Cît mai ține capitalismul?”. Nu era o glumă, iar invitatul, deși nu înghite capitalismul, n-a știut ce să-i răspundă. După emisiune, Graeber a aflat că moderatorul era din RDG, unde văzuse prăbușindu-se comunismul, încît se aștepta ca și capitalismul să aibă curînd aceeași soartă.

Seducătoare pe alocuri, tot timpul interesantă, chiar și cînd nu ești de acord cu ideile autorului, Marele adevăr…, cu punctele sale de suspensie din final, vrea să ne convingă de un lucru: că nimic din ceea ce s-a întîmplat în istoria omenirii nu era obligatoriu să aibă loc, inclusiv capitalismul.