în Cațavencii

Benoni e un roman al pricopsirii, dar și al decăderii, puse în oglindă. (…) Poveștile din roman istorisite rapid, în fraze scurte, se întrepătrund treptat, într-un fir unic care se îngroașă insesizabil. Hamsun schimbă planurile și perspectiva cu lejeritatea romancierilor din primele decenii ale secolului al XIX-lea. E omniscient ca Balzac, pe urmele căruia construiește și el tipuri, dar fără să se lungească în portretizarea pe larg a personajelor și fără, mai ales, descrierile minuțioase de tot felul cu care realiștii clasici își plimbă oglinda de-a lungul drumului. De la el afli rapid ce fac, ce spun și mai ales ce le trece prin cap personajelor, încât mulțimea întâmplărilor relatate scurt, cehovian, te face să crezi că au trecut ani de la un moment la altul, deși romancierul are grijă să precizeze des că n-au trecut decât câteva luni sau săptămâni pe firul faptelor și al evenimentelor. Operațiunea asta, a comprimării timpului, care altora le dă atâta bătaie de cap, la Hamsun funcționează impecabil și aparent fără efort, tăietura dialogurilor e de o modernitate fără cusur, iar gândurile răzlețe care trec prin capul personajelor zumzăie imperturbabil. Ca într-un palimpsest, recunoști la Hamsun tehnici folosite mai târziu de Thomas Mann, de Kafka sau de Hemingway, pe care le credeai patentate de ei, dar pe care genialul norvegian le-a brevetat înaintea lor.