„Da, a început, după cum se știe, la ora 6:30 dimineața. Am sărit din pat. Se auzeau sirenele în Be’eri, în kibbutz. Sirenele ne anunțau că din Gaza fuseseră lansate rachete spre noi, așa că trebuia să ne adăpostim în camera de siguranță. (...) După mai bine de patru ore petrecute în camera de siguranță, au ajuns la casa noastră. Au început să distrugă lucruri, să încerce să deschidă ușa camerei de siguranță și să tragă în ea. Lianne și cu mine ne-am aruncat peste fiicele noastre, le-am acoperit cu trupurile noastre și i-am implorat să se oprească. După câteva secunde, s-au oprit, iar noi am verificat dacă cineva fusese rănit. Apoi le-am vorbit despre pașapoartele lor britanice. Au înțeles totul. După câteva minute, l-am auzit pe liderul acelor teroriști spunându-le să mă scoată afară. Teroriștii mi-au spus să ies. Înțeleg araba, așa că am înțeles. Acela a fost momentul în care le-am strigat fiicelor și soției mele că mă voi întoarce. Și, până în ziua în care am fost eliberat, după 491 de zile, am fost sigur că planul nostru funcționase și că ele supraviețuiseră zilei de 7 octombrie. Din nefericire, au fost ucise la cinci minute după ce am fost răpit, chiar în casa noastră. Au fost împușcate în cap. Da. Asta s-a întâmplat pe 7 octombrie. M-au răpit. Am ajuns în Gaza, unde am fost aproape linșat de o mulțime de civili, până când teroriștii au reușit să mă smulgă din mâinile lor și să mă ducă în casa unei familii palestiniene. Am stat acolo 52 de zile, iar după aceea, 440 de zile în tunelurile Hamas”. Acesta este un fragment dintr-un interviu pe care am avut privilegiul să i-l iau lui Eli Sharabi și să îl public în „România literară”. Citez acest pasaj nu pentru vanitatea mea auctorială, ci pentru a semnala și a trimite la o carte extraordinară.
Comments (0)