în Observator cultural, nr. 1226

Cu un stil elegant şi precis, Papini se deschide ȋn faţa cititorului fără să ascundă sentimentele profunde de care este cuprins. (…) Atunci când ultima speranță este distrusă, când Papini a devenit „un om sfârşit”, şi cititorul nu își mai poate imagina o cale de ieșire din acele chinuri sufletești care, pe parcursul lecturii, au început să-l apese şi pe el, reîntoarcerea la rădăcini şi la ţara maternă se dovedește a fi leacul suprem. „Orice-aș face, sunt un om născut ȋn Toscana, între toscani, între priveliști şi valori toscane, […] înțeleg cerul acesta nespus de frumos chiar şi atunci când e urât.” După atâta suferință şi atâtea contradicții, doar simplitatea peisajului şi atmosfera pământurilor strămoșești pot să pună viaţa ȋn perspectivă şi să ofere liniștea.