În revista Orizont, nr. 9 (2026)

Dacă cineva care nu cunoaște deloc opera Gabrielei Adameșteanu m-ar întreba ce să citească pentru a se familiariza cu scrisul ei, acum, după ce am terminat Vremuri fără răbdare, i-aș recomanda fără să ezit acest volum, recent apărut la editura Polirom. Nu doar pentru că e într-o anume măsură o antologie, o introducere în universul ficțional și în tematicile care revin în romanele scriitoarei, ci și pentru că e laboratorul în care se exersează și se dezvăluie manierele diferite de a scrie, de a compune microlumi, de a face prezente personaje și a le da contur verosimil.

Acestea trăiesc mai ales în raza de acțiune a privirii celuilalt, uneori întruchipată ca instanță critică interioară, de cele mai multe ori însă ivită în împrejurări ad hoc, după natura relațiilor ce se nasc între personaje și gradul lor de implicare în acțiunile imaginate în evoluția lor, mai lentă sau mai rapidă, mai semnificativă sau derizorie. Substanța acestor personaje e dată de vorbele lor sau ale celor care le observă și comentează direct în relație cu ele sau din fundalul instanței naratoare. Cei care se expun verbal sau vizual și cei care comentează și interpretează susțin o partitură interrelațională care dă textelor tensiune și perspectivelor mișcare.

Abilitatea scriitoarei e cea care imaginează această pendulare între planuri, le răstoarnă uneori brusc, le dă consistență și neașteptate valențe expresive sau le fixează repetitiv, obsesional. Unitatea de loc și de timp poate intensifica jocul privirilor sau al vorbelor construind scenarii inepuizabil interpretabile. Cititorul e prins ca într-un laț, nu e lăsat să respire, zidit în eșafodajul cuvintelor, fugărit prin imaginile dezastrului atotcuprinzător al epocii de aur ceaușiste sau ale neliniștitoarei tranziții, într-un București adesea dezolant, într-o lume dintre lumi.