in Dilema veche, nr. 488

Cartea Dorei Pavel ne trimite spre acel punct nodal care ne priveste, daca avem suficient curaj, pe fiecare in parte: confruntarea cu noi insine asa cum am apucat sa ne construim – din fantasme, reactii pripite, vinovatii, stingacii, deviatii. [...] De obicei, germenii acestia ai distrugerii sint invizibili o lunga perioada, iar atunci cind incep sa declanseze marile gesturi (ale separarii, violentei, repetitiei), e prea tirziu ca sa revii si aproape imposibil sa refaci momentul infestarii. In acest roman despre imponderabile si consimtite fatalitati, Dora Pavel face insa exact acest lucru: deruleaza inapoi nenorocirea, cu nuante infinitezimale, pina in momentul infestarii – si o face cu o siguranta demna de invidiat. [...] Prin chiar aceasta fraza, cele citeva secvente de o poezie cruda (zborul ca un viol, corectarea greselilor de ortografie din scrisoarea de sinucigas a fratelui, imperecherea leilor la Zoo) muta cu totul „actiunea” exterioara, vizibila, narativa pe ghemul interior de vinovatie-neintelegere-aminare. Un tur de forta al unei prozatoare de mare subtilitate, o maestra a intimitatii asumate.