pe Deutschlandradio Kultur

Gabriela Adamesteanu povesteste in romanul ei de debut, Drumul egal al fiecarei zile, din anul 1975, despre incercarea unei fete, din Romania comunista a anilor ‘50 si ‘60, sa-ti formeze personalitatea prin ceea ce spune, prin ceea ce este. Dictatura s-a infiltrat atit de adinc in cotidian, incit despre ea nici nu se aminteste. Poate ca unchiul Ion n-ar trebui sa se aplece la presiunea de sus, n-ar trebui sa evite orice conflict si sa permita directorului scolii sa-si puna numele pe articolele lui. Dar cine mai stie? Pentru individ nu exista nici model, nici spatiu, nici recunoastere. G. Adamesteanu isi face protagonista sa treaca prin lume cu o perceptie senzoriala extrem de puternica a lumii inconjuratoare si dind impresia ca-si tine capul plecat. Scriitoarea foloseste cu maiestrie monologul interior: viata ca spatiu al amintirii.