in Observator cultural nr 612

Prozele lui Beckett trebuie percepute ca o disolutie a limbajului si a comunicarii. Personajele incearca sa se adapteze unei lumi din care nu fac parte. Elementele realului se recompun intr-o irealitate, traita si simtita plenar, dincolo de acumularea unei tensiuni nu doar epice. Beckett reuseste in prozele sale – si in dramaturgia sa – sa exprime ceea ce nu mai este de exprimat: frinturi, fragmente, sunete disparate, Ohne Worte, singuratatea omului modern in mijlocul multimii, disperarea sa in lipsa unei sperante oricit de mici, renuntarea si resemnarea sa in fata unui desert pustiu – timpul sau propria sa existenta. In fine, cred ca relansarea lui Beckett in spatiul cultural romanesc este binevenita. Nu ratati noua editie Beckett de la Polirom.