Ian McEwan propune, in ultimul sau roman un salt in intimitatea unui asemenea personaj, un supererou al zilelor noastre, alunecat insa in falia ambiguitatii morale si a esecurilor personale. Intreg romanul pare sa se sprijine pe o structura de rezistenta de o ironie enorma: Solar este populat aproape in exclusivitate de tot felul de ticalosi si oportunisti (de ranguri si soiuri diferite) care se devoreaza intre ei, luptind insa, in acelasi timp, cu mult zel pentru salvarea planetei. Salvarea colectiva nu pare sa se confunde cu salvarea individuala – obtinerea uneia nu garanteaza obtinerea celeilate – iata una din concluziile care se pot degaja din romanul lui McEwan, caci eroii din Solar par sa sufere de o tulburare de vedere contemporana aparte: de data aceasta ei nu mai vad copacii, din cauza padurii…
