in La Vanguardia, editia Barcelona

…sintem in fata unei opere de o autentica profunzime, scrisa de cineva care este cit se poate de calificat sa o faca: Varujan Vosganian (Craiova, Romania, 1958), crescut la Focsani, poet, militant al Partidului Liberal roman, fost ministru al economiei, o figura controversata politic – adversarii sai au raspindit zvonul, de altminteri fals, ca ar fi fost agent al teribilei Securitati a lui Ceausescu – care s-a nascut intr-o epoca in care oamenii din jurul sau comunicau prin soapte si a avut imensa sansa de a fi convietuit cu bunicul sau Garabet Vosganian, pastrator al trecutului de rataciri, de durere si descompunere a armenilor asezati pe pamintul romanesc, un „inger batrin” (a murit in 1968) care „avea o viziune de-a dreptul kantiana asupra lumii” si a transmis copilului, numai ochi si urechi sub caisul din curtea casei parintesti, stradania de a converti miile de soapte ale unui secol dramatic intr-o carte a carei tiparire le protejeaza de moarte si de uitare.

Cum lesne se va intelege, este zadarnica pretentia de a rezuma in acest spatiu epopeea viguroasa a comunitatii armele si istoria vie a numeroaselor personaje care traiesc in Cartea soaptelor; relatarea traditiilor, a felului de a trai, a mincarurilor, mirosurilor si culorilor cu care se identifica armenii. Sau a detalia cum se raporteaza magnificul povestitor de talie europeana care este matematicianul Vosganian, scotind la iveala, utilizind diferite registre expresive, vasta patrundere a unei opere care se tese si se desfasoara in fata privirilor noastre si de la care el, creatorul sau, nu e mai mult decit instrumentul – nu ultima veriga – a unei frumoase si dureroase povestiri epice, pe rind reala si fantastica, prin care un intreg popor – poporul sau – de deportati si apatrizi, minoritar, suferind chiar si atunci cind unii dintre ei se razbuna pentru genocid, scrie prin torentele de singe ale trecutului sau. Este de neiertat sa nu citesti aceasta carte de neuitat daca doresti sa stii si sa intelegi ceva ce probabil ca – cu exceptia celor ce au citit Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh ale lui Franz Werfel – putini stiu sau inteleg. Un exercitiu istorico-literar obligatoriu.