in Revista 22

Ceea ce ii desparte pe Ernu si Bogdan-Alexandru Stanescu este evident mai putin important decit ce ii uneste, insa are meritul de a pune in miscare angrenajul acestui dialog spumos, debordind de idei proaspete, incitante si de spirit viu, nelinistit, atotproblematizant. „Orice as face, vad ca te sustragi textului si evadezi in teorie, daca nu chiar intr-un dans aerobic in care nu te pot sustine. Poate cu ocazia asta am aflat ce ne desparte“, scrie la un moment dat Bogdan-Alexandru Stanescu despre un Ernu „posedat de contextul operei“ (cf. Radu Cosasu). Prin comparatie, Bogdan-Alexandru Stanescu se arata fascinat de abisurile „monstruoase“ ale „textului ca descindere in infernul oricarei frumuseti“ (cf. aceluiasi Cosasu). El simpatizeaza, vadit, cu hiperartistii Joyce si Nabokov, in timp ce Ernu ii da sah cu mai mult decit scriitorii Platonov, Bulgakov, Salamov si, desigur, Dostoievski. Altfel spus, Ernu evadeaza in sus, spre ideile generale, in timp ce Bogdan-Alexandru Stanescu coboara in maruntaiele particularului; primul e atras de transgresiunea „dincolo de estetic“, al doilea – de transgresiunea artistului pur.

(…) De remarcat predilectia ambilor pentru maestrii subversiunii in si prin literatura, ca si pentru literatura care nu „face frumos“ in fata Autoritatii, cu precizarea ca Ernu se arata alergic indeosebi fata de locurile comune ale gindirii, in timp ce Bogdan-Alexandru Stanescu – fata de cele ale limbajului. Insa speculatiile istorice, politice si filosofice ale lui Vasile Ernu au o mobilitate, o libertate si o inteligenta de-a dreptul „artistice“, in vreme ce imersiunile crude si rafinate ale lui Bogdan-Alexandru Stanescu in dedesubturile operelor se incarca de potential politic, alunecind din plasa „perversitatilor“ estete ale lui Nabokov in plin demonism dostoievskian.