in psychologies

Cu Pudra, mi se intimpla a treia oara. Tot ce faceam recunosteam, pentru ca mai facusem, desi ma simteam la fel de inocenta ca la prima incercare. E placut sa traiesti a doua oara. Sau a treia. Sau a douazecea. Dupa doi ani de expectativa sufocanta in care nu avusesem alt gind decit sa caut un nou subiect, acea zi de 15 iunie 2008, in care mi-am „vazut” pur si simplu subit personajul si tot ce-avea sa i se-ntimple, a fost una dintre cele mai frisonante. Traversasem un spatiu alb, iar spatiile albe dintre doua romane sint, pentru mine, ca o moarte cerebrala. Multi se intreaba de ce scriu cu predilectie despre moarte.

Ma uimeste si ma induioseaza nedumerirea lor, de vreme ce raspunsul, elementar, a fost formulat de altii, de mult: confruntarea cu propriile obsesii... care, doar ea, ajunge sa te elibereze... De data asta, am decis ca Vlad Carasiniu, protagonistul meu, sa transgreseze moartea, dar sa-si revina la viata. Asa cum revenisem eu la roman. Am vrut sa fac o concesie. Cu personajele tale e bine sa te pastrezi in bune relatii. Nu stii cind te scot din impas. Cind iti servesc pe tava destinul cel mai ofertant.