in Observator cultural

Ministerul durerii actualizeaza foarte multe dintre elementele programului postmodernist. Desfasurarea narativa este minimala, avind aspect de colaj, liantul pieselor constituindu-l confesiunile profesoarei ce par mai degraba un document psihologic al celui suspendat intre intoarcere – care inseamna moarte – si raminere – care inseamna infringere. Astfel, romanul topeste in paginile sale povestea si confesiunile profesoarei cu amintirile studentilor, dar mai ales cu referintele livresti ce iau forma unor citate care functioneaza ca motto-uri pentru fiecare capitol, dublate in ultima parte a romanului de referatele pe care studentii trebuie sa le conceapa pe marginea cartilor cu autori iugoslavi, recomandate de «tovarasa» profesoara. In bagajul lor comun, este astfel adaugata inca o relicva, o fotografie a familiei literare cu care se pot, mai mult sau mai putin, identifica. Citatelor si formelor incipiente de critica literara din referatele studentilor li se adauga, in finalul romanului, o colectie impresionanta de blesteme din folclorul popoarelor din fosta Iugoslavie.
Romanul Ministerul durerii este un amestec de real si livresc, o interfata intre fictiunile anterioare («inconstientul intertextual») si realitatea cotidiana, un depozit de imagini semnificative si de interpretari care transcriu realitatea, viata contopindu-se cu literatura, care devine o forma de reconstruire a identitatii, un ghid pentru realitatea resimtita ca ireala. <