in Dilema Veche

Ma lupt cu disperare pentru o pozitie a scriitorului care sa nu mai fie perceput ca reprezentant al statului din care vine. Si cu cit ma lupt mai tare cu atit sint mai des prezentata drept scriitoare croata. Asta nu spune nimic despre mine. Asta nu face decit sa spuna ca in aceasta lume aceste clisee despre scriitorul care ar trebui sa fie reprezentant al poporului sau, al limbii sale sint dure si nu le poti sparge. Sint atit de multi scriitori care nu scriu in limba tarii din care vin, incit e greu sa mai tolerezi ideea asta. In Olanda, de exemplu, te intilnesti des cu acest tip de etichetare: scriitor marocano-olandez, chiar daca bietul marocan e nascut in Olanda si nu vorbeste nici o alta limba. Aceasta greutate etnica inca functioneaza ca mod prin care scriitorii sint discriminati. E adevarat ca unora dintre ei le place sa fie reprezentativi pentru ca asta e singurul mod prin care pot fi recunoscuti pe piata de carte. Cea mai grea varianta e a mea, pentru ca eu traiesc pe un limb: nu sint nici scriitoare croata si nici scriitoare olandeza. Dar majoritatea scriitorilor fac aceste compromisuri: stiu ca e mai usor sa fii recunoscut pe piata ca autor indian, de exemplu, decit ca scriitor, si atit. E mult mai usor sa existi pe piata ca scriitoare de origine marocana decit ca scriitoare, punct. Vorbim de ideea asta romantica a unei literaturi care trece dincolo de granite, dar de fapt, daca spun ca sint scriitoare croata, nu instaurez automat o granita? Eu sint intr-o situatie paradoxala pentru ca nu ma simt scriitoare croata. M-am nascut in Iugoslavia, am crescut si m-am format in Iugoslavia si acum sint fortata sa fiu scriitoare croata. Am parasit Croatia. In Croatia nu sint recunoscuta ca scriitoare croata, dar peste granita ar trebui sa ma impac cu acest rol de scriitoare croata. E o pozitie de farsa, e o pozitie tragica.