in Observator cultural

Vasile Ernu si Bogdan-Alexandru Stanescu (in ordine alfabetica) isi scriu, prin urmare, despre literatura (si, spune Stanescu, «scrii literatura cind scrii despre literatura»). Pornesc de la cursurile lui Nabokov, ocolindu-l strategic pe Dostoievski (pina cind BAS, care impartaseste opinia nascocitorului lui Humbert Humbert cum ca Dosto e «lipsit de gust», un scriitor de mina a doua comparativ cu Gogol, recupereaza Dublul si Jucatorul), pentru a ajunge, trecind prin Gogol, la Bulgakov si mai departe, la Hagi-Murad si Moartea lui Ivan Ilici ale lui Tolstoi, la proza lui Platonov si la Salamov. Citeaza «anxietatea influentei» a lui Bloom, scrisorile licentioase ale lui Joyce catre Nora si, integral, postfata lui Brodski la Groapa de fundatie (a pomenitului Platonov). Adeseori – daca nu de cele mai multe ori – relecturile lor insotesc complicate antreprize de editare si reeditare (a prozei scurte a autorului Mantalei, a romanelor «minore» ale lui Dostoievski) si descompun in detalii de subtilitate critica magnifice carti cazute in desuetudinea ratingului minor (nici Cevengur, nici Povestirile din Kolima n-au mai fost publicate de zeci de ani, sint bijuterii de anticariat, si nici Ulise n-a mai vazut recent luminita de la capatul tunelului tipografic).

Ceea ce ne desparte nu e, oricum, o carte de critica literara, chiar daca merge de multe ori pe drumul interpretarilor de text. Literatura e supremul pretext, dar, dincolo de absolutul instinct de comentator literar al lui Stanescu, pe care Ernu il forteaza periodic, Epistolarul de la Hanul lui Manuc e aproape un roman detectivistic, plin de suspans, despre carti ca si cum ar avea carne, oase si-ar putea singera.