in Observator cultural

Am vrut – si am mai spus asta – sa fac un roman picaresc, impregnat de medii diverse, cu varii povesti care sa stea totusi precum margelele diferit colorate pe aceeasi ata. Am recitit in acea perioada Candide si L’ingenu de Voltaire, dar si, din alta zona, La vie devant-soi de Romain Gary. Problema punctului de vedere n-a fost de neglijat, cu atit mai mult cu cit aparuse valul autofictionar autohton, incriminat de unii critici ca fiind lipsit de stralucire. Si-am ales persoana a treia, cu indirectul liber aferent, cu personajul pivot Sabina, din care se desprind radial toate celelalte. Optiunea aceasta mi-a dat cumva libertate, in conditiile in care lumea pe care o descriam imi era foarte familiara, iar eu pledasem pina atunci pentru autenticitate. Am putut sa-mi folosesc pe ici, colo imaginatia, sa leg fire altfel greu de innodat, sa fiu atit camera care inregistreaza, cit si aparatul de auzit ginduri, sentimente, iluzii. Am fost si, mai ales, nu am fost Sabina. Ei, din dorinta de-a o construi ca pe o fata obisnuita, prin nimic exemplara, i-am luat exact motoarele care in studentia mea ma tineau pe mine in viata: literatura, cenaclul, citeva carti esentiale. Ea are legatura cu mine – daca incep sa povestesc azi, intre prieteni, ceva din experienta acelor ani, imi dau seama brusc ca o intimplare sau alta nu-mi mai apartine, fiindca am pus-o deja in carte –, pentru ca i-am imprumutat parte din biografia mea, insa asta nu inseamna ca ma reprezinta in totalitate. Am trait, da, anii nouazeci ca pe o trauma, si trebuia, literar vorbind, sa pun degetul pe povestea asta. Si-a iesit o carte despre tinerete, istorie, dezabuzare. Multi cititori – am primit mesaje, ecouri etc. – au simtit-o ca fiind foarte adevarata, gasind in ea o lume comuna, familiara.