in Dilemateca

Ceea ce surprinde in proza lui Hemon nu este neaparat povestea propriu-zisa, ci, in mod cu totul neasteptat pentru un bosniac care scrie intr-o limba straina, limbajul. Scriitorul are capacitatea de a imortaliza fiecare detaliu al vietii protagonistului, intr-o maniera unica, aducind in limba engleza o prospetime stilistica atragatoare. Farmecul scriiturii sale sta tocmai in felul in care foloseste vocabularul limbii de adoptie: isi asuma riscul de a se indeparta de sabloane, de a inventa, de a face asocieri lingvistice noi, toate acestea pentru ca nu priveste limbajul ca pe un set de reguli care trebuie respectate cu orice pret (una dintre ispitele clasice ale autorilor care scriu in limba materna). Imaginile cotidiene sint prilejul perfect de a face dovada acestei libertati: «toaleta avea capacul ridicat si o ramasita de hirtie igienica dizolvata pulsa ca o meduza»; sau: «doua oua albe se zbateau in clocotul apei, doi ochi fara irisi».

In final devine clar ca Jozef, omul de nicaieri, este de fapt omul de pretutindeni. Astfel, Hemon schiteaza in acest roman portretulrobot al individului postmodern alienat, aflat intr-o cautare continua a propriei identitati.