Zaira a fost «very amused» dupa ce a citit prima parte, acum citeva saptamini. Mi-a spus ca isi descopera o a doua viata, prin mine. Zaira era pregatita, mesajul meu a fost de la inceput acela ca «nu sint biograf, ci romancier», si am simtit in dinsa inca de acum patru ani – cind am pornit la drum cu aceasta carte – o mare detasare fata de acest punct de vedere. Este, probabil, o detasare necesara fata de lucrurile vietii, ca un fel de autoprotectie dupa o viata asa de dramatica, dar si ca o intelepciune a virstei. Imi amintesc de un alt personaj, Donovan Spatz, despre care as fi vrut sa scriu cindva un roman si pentru care am calatorit de doua ori in America, petrecind o data trei zile in camera sa de hotel newyorkeza si facind inregistrari despre viata lui. La sfirsitul celor 3 zile mi-a spus dezamagit: «Catalin, tu nu vei scrie o biografie despre mine, nu-i asa?». Fata i s-a intristat si, dupa citeva minute, a adaugat: «Consideri ca viata mea nu e asa de valoroasa incit sa scrii o biografie?». Asa gindea el, se vedea ca un nou Frank Sinatra, el, artistul anonim, fara prea mare succes. Acesta este spiritul american, dar, din fericire, Zaira nu are aceasta mindrie exagerata, aceasta dorinta de a fi «top de afis» cu orice pret – chiar dupa 40 de ani de exil la Washington –, ca si cum numai capul de afis ti-ar mai putea salva viata de banalitate. Intr-o tara care iubeste numai capetele de afis.