in Academia Catavencu

Cine sta sa-si contabilizeze toate timpeniile, ciudateniile si gindurile rusinoase care-i trec prin cap? Si citi ne permitem sa le si povestim pentru a le confirma celor din jur parerea proasta pe care oricum o au despre noi sau macar speranta ca ne-ar putea surprinde cu pantalonii in vine? Cortazar a facut-o – nu in nume propriu, ci in contul unui oarecare Lucas, dar suficient de straveziu incit sa poata fi recunoscut si sa-si contrarieze cititorii pe vremea cind era marele scriitor in viata. Sa ne intelegem, Lucas al lui nu e un tembel, caruia Cortazar ii imprumuta o parte dintre trasaturile sale, pentru a stirni risul intelegator al prostilor cu pretentii, ci un scriitor inteligent si cultivat care mai poate sa se mire de idioteniile care se intimpla in jurul sau, dar si de sincopele propriei sale inteligente. La noi, singurul scriitor important care a recunoscut ca are si momente de prostie, fiindca nu poti fi inteligent tot timpul, a fost Alecu Paleologu, dar n-a facut o carte din asta, fiindca nu le avea cu fictiunea. Iar Cortazar isi permite sa-l vire pe Lucas al lui printre prostii si locuri comune poate si pentru ca acelasi Lucas e in stare sa atinga si sublimul, uneori la fel de ridicol, in aceasta carte de povestiri si insemnari ciudate.