Autoarea si-a conturat deja, cu mina netremurinda, un teritoriu propriu, o zona tematica si un tip de atmosfera care ii asigura vizibilitatea. Agata murind (2003) si Captivul (2006) puneau deja in scena o zona crepusculara. Deshumarea unor morminte dragi, iubirea incestuoasa, filfiirile abisale si trairile ambigue, ezitarile si paroxismele, toate aduceau vocea naratoarei intr-o filiatie care include, la drept vorbind, romanul gotic, gustul lui Edgar Allan Poe pentru morbid, atentia lui Zola – dar si a lui Zweig – pentru dimensiunea paradoxala a psihismului si explorarea postpsihanalitica a scufundarii in starile de obnubilare, partiala, a constiintei. Acum, la inceput de 2010, Pudra este posibila continuare a unui triptic sau a unei serii de autor relativ unitara in parametrii ei stilistici si de tendinta, situind-o pe Dora Pavel undeva intre expresionistii, romantici, autorii adincurilor psihologice si degustatorii de scanari ale fiintei umane dincolo si dincoace de precizia superficiala a unor circumstante istorice. [...] In proza Dorei Pavel trebuie sa intri in costum de gala, ca la Opera, pentru ca vocile te poarta in inalt, scenografia este rafinata, iar partitura te poate duce departe.