In Romania libera

De la prima fraza "Prima calatorie ametitoare a vietii mele a fost aceea prin mama" si pana la ultima fraza - totul este viziunea mea asupra unei vieti dramatice din secolul trecut. De la prima fraza, care conteaza foarte mult, romanul are o logica proprie si un adevar propriu, care aseaza povestea in spatiul literar, dincolo de realitate sau fictiune. Dar, ma intreb, exista intr-adevar o realitate obiectiva? Noi toti care ne povestim viata oferim o viziune asupra propriei vieti, asa cum a facut-o si adevarata Zaira in cele trei zile petrecute in Piata Unirii in Timisoara si apoi cind am vizitat-o in exilul american. Pe scurt, traim intr-o poveste despre o poveste despre o poveste. Probabil ca as insela si mai mult daca as pretinde ca totul este absolut adevarat. Scriitorul "minte" oficial si mai gaseste si public pentru minciuna lui. Incercam prin orice poveste sa ne apropiem de adevar, sa spunem lucrurilor pe nume, si de fiecare data esuam, ceea ce ne conduce sa scriem o alta carte si tot asa, la nesfarsit. Dar daca minciuna literara este bine spusa, daca reflecta o parte din adevar, o samanta de frumusete, un miez substantial al vietii, atunci e binevenita. E greu si usor in acelasi timp de despartit scenele "adevarate" si cele "fictionale" din carte. Greu, pentru ca insasi limbajul folosit, densitatea povestirii, ritmul ei, sunt ale mele, deci nu au nimica de a face cu realitatea. Simplul fapt ca sunt barbat si povestesc prin ochii unei femei deja fictionalizeaza povestea.