in Sapte seri

In zahar de pepene  e o aiureala simpatica, poetica, o distopie scrisa de Richard Brautigan (nu ma dau in vant dupa beatnici, dar autorul acesta e un nebun magic). Pagina dupa pagina, citeam si nu-mi venea sa cred in ce fel de lume ma arunca americanul, o lume in care aproape totul e facut din zahar de pepene, In care soarele e ba rosu, ba auriu, cenusiu, negru, alb, albastru sau cafeniu. si-n lumea asta exista un loc numit MOARTEu, un fel de casa a la Hundertwasser dusa la extrem, in care natura continua sa existe la fel ca afara. Prin camera de zi trecea un rau de-a lungul caruia erau Insirate canapele si felinare. Tot aici Intalnim copaci si bolovani. O alta Incapere tinea loc de pastravarie si de sala de dans. Apoi mai exista o Uzina Uitata, intinsa «pe o suprafata pe care nu putem si nici nu vrem sa o strabatem» si-n care erau depozitate tot felul de lucruri uitate. Incearca oare autorul sa sugereze ca e vorba despre o societate postindustriala? Se prea poate, dar cred ca e mai bine, daca nu vrei sa o iei razna, sa nu incerci sa interpretezi cele citite si sa te lasi in voia povestii.