in Frankfurter Randschau, preluat de Noua literatura

Filip Florian face societatii chinuite de dictatura o analiza exacta si dureroasa, desfasurind in acelasi timp, cu pofta de a fabula si a descrie, o poveste fantastica si
poetica plina de personaje independente, pe care nu le uiti asa de repede. Autorul nu vrea sa ne arate doar constelatii bizare, ci un adevar uman care se ascunde in spatele minciunilor, al jenei si-al neincrederii. Altfel decit Mircea Cartarescu, care isi trimte eroii in calatoria prin circumvolutiunile cerebrale si care nascoceste lumi mistice, sub- si suprapamintene, Florian urmareste, asemenea unui explorator de teren, viata cotidiana
imprevizibila din postcomunism pentru a descoperi in spatele tuturor aiurelilor nu doar lipsa de scrupule ci si o tandrete surprinzator de mare. Contextul constituie, asadar, solul roditor pentru o timida poveste de dragoste, care incepe brusc, nu prea are viitor si de aceea nu-l poate salva pe bietul Petru de ulcerul sau dureros. Ea este insa povestita cu atit de mare duiosie si mult umor ca si cum si-ar asuma responsabilitatea pentru toata speranta din lume. Echilibrul acestei fericiri este dobindit, la fel ca si incapatinarea lui Onufrie, printr-un sarcasm amar. Cititorul va gasi in schimb bucuria netulburata a acestei proze stralucitoare, in care chiar si cea mai bizara descoperire (nu vrem sa anticipam aici poanta) ramine demna de a fi citita.