in Dilemateca

Cind Sefl se indura sa-ti spuna ca proza lui e minata de idei, nu de trama sau de personaje, isi cam bate joc de tine. Fiindca te indeamna sa-i gasesti - eventual prin interstitii, ca altfel nu ai vreo sansa - Ideile, acelea gen «Viata, Universul si tot restul», ca sa citez un alt britanic spumant. Sau, cu alte cuvinte, te trimite sa cauti potcoave de cai morti. Cind, de fapt, trebuie sa inti intinzi antenele in directia ideilor cu un i infinitezimal, a acelora osificate si atit de epuizate de dat ture prin constiinta colectiva incit nici nu se mai cunosc ca idei. Asta e, pina la urma, una din cartile pe care Self pariaza cel mai mult: ridicarea poantei la nivelul de idee (inclusiv in ceea ce priveste «arta poetica»). Iar mecanismul care ii permite aceasta inobilare e limpede in Cucul si pupaza: cupleaza un cliseu banal pina in pinzele albe cu o situatie de un absurd luxuriant. E meritul lui Self ca forjeaza o relatie de compatibilitate fara cusur intre idee cu i mic, cliseu si absurd, prima parind chiar sa derive firesc dintr-a doua. O compatibilitate atit de bine pusa la punct incit ai senzatia ca si daca inlocuiesti absurdul cu «realitatea», cliseul tot sta bine infipt pe picioare, prosper in viabilitatea lui. Acesta este, de obicei, momentul in care te destepti si-ti dai o palma peste ceafa - un gest frecvent, aproape un rit de trecere, daca esti la prima lectura din Will Self. E momentul in care te hotarasti sa mai rascolesti ideile intepenite de mult in propria-ti constiinta si sa faci un inventar cu cite sint primite si cite sint obtinute in urma unei asemenea probe. Literare.