Cotidianul

Ultimul roman al lui Philip Roth, Povestea lui Orisicine, are in centru o tema dureroasa, la propriu si la figurat: asaltul batrinetii si al bolii asupra trupului, drumul treptat al acestuia spre nefiinta. Ceea ce-i ramine lui «Orisicine», individului generic, este privirea cruda asupra propriei decaderi trupesti, luciditatea cu care recunoaste umilinta de a-ti pierde controlul asupra corpului care te-a ascultat o viata intreaga. Un mic tratat realist despre cum poti sa traiesti cu sase stenturi metalice pe artere, plus un defribilator implantat in torace. In fata mortii care se apropie, personajul isi aduce aminte de toate interventiile chirurgicale prin care a trecut, incepind din copilarie. Fiecare internare in spital, spune el, este o incercare de a fenta moartea. Diferenta este ca, pe masura ce inaintezi in virsta, cei care te viziteaza sint din ce in ce mai putini. Cu luciditate, «Orisicine» refuza orice fel de romantare a situatiei. Boala nu este un motiv de inaltare spirituala si, in cele mai multe cazuri, nu implica nici un fel de eroism, ci masuri disperate pentru supravietuire, pare sa spuna personajul lui Roth. Respinge, totodata, orice capcana amagitoare, cum ar fi solutia religioasa, prea «infantila», crede el, pentru a fi luata in seama. Ramine, in cele din urma, constatarea amara ca nimic nu este mai comun oamenilor decit suferinta si moartea. Este un destin al tuturor, pe care fiecare il infrunta pe cont propriu.