Gandul

Cineva moare, cineva investigheaza, cineva plateste. Asta e schema romanului politist. Graham Swift scrie ceva care s-ar zice ca aduce a roman politist - dar ignora schema, in sensul ca nu-i arunca decat o privire indiferenta. O trateaza ca pe o pista rece: un drum de a carui posibilitate este constient, dar pe care nu va apuca, intrucat nu duce nicaieri. De fapt, atunci cind se ocupa de Crima, de Detectiv si de Femeia-care-a-savarsit-crima, Swift are altceva in minte. Detectivul, femeia, crima: aceste roluri de rutina se transforma in niste joburi care merita toata seriozitatea. Si care au parte de ea. Ca in toate joburile, uzura e la locul ei. Detectivul particular e un fost politist divortat care a depasit de mult sansa unui rol de june prim incruntat si cu tigara in coltul gurii (de altfel, nici nu fumeaza). Dama e trecuta de 40. Crima e aiurea si nu ofera nici o enigma: se stie cine a savarsit-o, din acest punct de vedere lucrurile sunt cristal. S-ar putea spune ca Swift scrie mai putin despre ce-se-intimpla-pe-scena si mai mult despre oboseala unor personaje care incearca sa se intilneasca in afara scenei pe care, mai mult din intimplare, au ajuns. Oboseala le e intima si le macina oasele. Oboseala vine din trecutul lor si se indreapta catre viitorul lor; e un vehicul care le poarta, cumva inutil, sperantele. Dar, in masura in care se poate vorbi totusi de un viitor oarecare, presupun ca asta face parte dintre vestile bune.