în revista Orizont

Asprimea istoriei, plăcerea deriziunii și a deprecierii de sine, apetitul pentru fantazare și umorul „trist-clovnesc” sau acid (Ion D. Sîrbu), ne includ acestui tipar, grăitor exprimat în figura omului musilian fără însușiri. Pentru a-și susține afirmațiile, eseistul face apel la multe feluri de memorie, îngroașă filiații: evocarea lui Bertoldo, a lui Lazarillo de Tormes în portretul „tricksterului” național Păcală, „švejkismul” lui Caragiale, ș.a. În partea a II-a a cărții, cititorul primește un obiectiv inversat. Ce calități per se deține rom nul „făcut”, istoric, „din petice” (Dan C. Mihăilescu)? Ce mai răm ne din el, atunci c nd îl extragem din șabloanele „mioritismului, bovarismului, medelenismului, frontierismului”, sau îl dezlipim din condiționările gestiunii politice submediocre? Pentru Ovidiu Pecican, specificul nostru național se degajă la intersecția diagonalelor „modului de a fi și de a simți”, pornite din „punctele cardinale” ale unui insolit dreptunghi tipologic al rom nității: Caragiale-Eminescu-Slavici-Creangă. Fiecare dintre exponenții celor patru provincii contribuie cu o energie tipologică unică în tabloul identitar. (…) Adevărat tur de forță multidisciplinar, documentat riguros și savuros adesea, studiul domnului Pecican ne așază într-o lumină central-europeană puternică. Curios lucru, ar putea spune unii, o parte dintre personajele cărții (T ndală al lui Rebreanu, fără a mai vorbi de Mitică, Totò Istrati, etc.), par să gliseze, totuși, spre metehnele Levantului Oriental în care am fost, de altfel, citiți, p nă pe la 1878. Dacă e să ne amintim culisarea frontierelor politice și culturale de sub picioarele noastre și geografia variabilă a termenului „balcanic”, am putea deduce oare puncte de conjuncție între „europenitatea” noastră „mediană” și „balcanismul” de care se vorbește at t?