în Observator cultural, nr. 1115

De la bun început, prin subtitlu, cartea asumă statutul de roman, în ciuda aspectului de facto al scrierii, care ia, mai degrabă, forma unei serii de însemnări construite în jurul unei obsesii: umbra, ca statut al persoanei exilate. Romanul colaj reia teme care au stat la baza scrierilor precedente, precum exilul și întoarcerea către sine din romanul Vizuina, episodul traumatic al Holocaustului, amplu dezvoltat în Întoarcerea huliganului, sau prizonieratul în timp și în spațiu, într-un cadru social angoasant, din Captivi. Romanul intrigă încă din titlu, prin nota de mister pe care o încapsulează, lucru ce pare să facă parte dintr-o întreagă rețea conceptual-literară a autorului, deprins cu mecanismele scrierii unor texte ce reușesc să capteze interesul unui public complet neomogen, transnațional. (…) În cele aproape 300 de pagini, confesiunea biografică se îmbină cu o recompunere deconstructivă, eseistică, a sinelui – prin teoretizări, comentarii și colaje livrești, care au în centru simbolul umbrei. Recursul la retorică și dezbaterea, indiferent de context, a unor idei savante devin, în Umbra exilată, echivalente ale unor ustensile de lucru. Pagini de istorie individuală – de trecut brut(al) – sunt lipite în colaj și, astfel, realitatea redată în roman ajunge să pară opera unui narator-artizan care transformă felia de viață, trec nd‑o prin filtrul sinelui, în argument la ipoteza imposibilității individului de a se abstrage statutului de umbră. Univer­sul creat de naratorul lui Manea circumscrie un spațiu exterior și, deopotrivă, interior eului, un spațiu în care personaje precum Agatha, Günther sau Eva, care gravitează în jurul naratorului-nomad, sub aparența unei existențe autonome, nu fac dec t să întrețină trama epică, din plan secund, pun nd, în fine, tot exclusul, persoana-umbră, în evidență.