în revista Ramuri, nr. 3/2022

Finnegans Wake nu e doar o carte a întunericului, a viselor incontrolabile, a spaţiilor vaste ale istoriei şi g ndului, ci o forare a ad ncimilor conştiinţei şi minţii omeneşti. Grafic vorbind, nimic nu e la vedere în acest roman: doar cuvinte ininteligibile, numai înlănţuiri aparent fără sens de vocabule. Doar obscuritate. Ca să înţelegi, c t de c t, despre ce e vorba eşti obligat la un efort fizico-intelectual: în timp ce cu ochii stai ţintă pe pagina de carte, cu m inile, sau cu o proiecţie a m inilor, „cotrobăi” prin subsoluri, căut nd rădăcina şi reţelele subterane ale cuvintelor ce sfidează logica, semantica, fonetica, gramatica şi bunul-simţ. Îmi dau seama că astfel de descrieri nu sunt de natură să îmbie cititorul la lectura cărţii mele. Tot ceea ce spun le întăreşte, şi nu le diminuează, decizia de a nu încerca să citească vreodată cartea lui Joyce. Judecata lor e de tipul: dacă cineva care a citit-o ne spune că e aproape imposibil de parcurs, că e o nebunie, că lectura s-ar putea întinde pe parcursul mai multor luni, de ce să ne înhămăm la o asemenea păguboasă întreprindere? N-am dec t un răspuns: şi să ajungi pe lună e greu, dacă nu chiar imposibil. Dar asta nu înseamnă că nu te interesează lucrurile legate de ea, că ţi-e indiferent ce au spus oamenii de ştiinţă ori cosmonauţii care au vizitat-o. Dacă viaţa noastră ar fi compusă numai dintr-o înşiruire de lucruri utile, logice, raţionale, am putea foarte bine să ne retragem de pe acum în peşteri şi să chemăm în locul nostru roboţii. Aşadar, lectura lui Finnegans Wake poate fi descrisă şi ca o înt lnire cu umanul din noi.