în Observator cultural, nr. 1104

Ceea ce mi se pare fascinant la Fontana di Trevi (2018), cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, este felul cum autoarea adună aici firele tuturor romanelor sale anterioare. Critica de înt mpinare s-a concentrat, așa cum era și firesc, pe legătura dintre Fontana di trevi, Drumul egal al fiecărei zile (1975) – volumul de debut al Gabrielei Adameșteanu – și Provizorat (2010). Aceste trei cărți alcătuiesc un triptic care o are în centru pe Letiția Branea (personaj în care majoritatea criticilor au văzut un alter-ego al autoarei), urmărită de la adolescență p nă la senectute (adică din anii ’50 ai secolului trecut p nă în primele decenii ale noului mileniu). (…) Gabriela Adameșteanu ne-a dat, prin romanele sale, cea mai pătrunzătoare cronică a dimineților pierdute ale Rom niei moderne și contemporane. E o cronică ce debutează pe la 1914 (dacă luăm ca prim reper Dimineață pierdută) și se încheie (deocamdată) cu puțin înainte de izbucnirea pandemiei de Covid 19, dacă luăm ca ultim reper romanul Fontana di Trevi.