în Rom nia literară, nr. 7/2022

(...) cărțile despre Joyce ale lui Mircea Mihăieș nu sunt de citit (în sensul tradițional al înaintării de la un r nd la celălalt, de la un capitol la altul), ci de străbătut. Comentariul său alege singura cale de urmat: aceea a unui impresionism avid, deschis inițierilor pe care cartea le oferă, cu o doză de exaltare indusă de aerul rarefiat al erudiției, dar și cu o complicitate dezarmată, caldă. (...) Lucrurile se repetă cu Finnegans Wake 628. Romanul întunericului. O carte cu o complexitate în plus, de noapte, care nu se poate citi dec t „buchisind fiecare vocală și încerc nd să dibuiești ce se ascunde sub literele, imaginea și sonoritățile acesteia“. Turner zicea că, dacă ar exista ceva mai negru dec t negrul, ar alege să-l folosească în tablourile lui. Joyce ar putea spune, urmat de aproape de Mircea Mihăieș, că, dacă ar exista ceva mai complex dec t complexitatea, acela ar fi instrumentul lui predilect. Carte a întunericului, Finnegans Wake e o șaradă, dezlegarea ei ameninț nd să te acopere cu „un fel de întuneric... hermeneutic, în care nu mai ești sigur de nimic“; „lectura e obligată să fie un fel de arheologie combinată cu o hermeneutică. Trebuie să mergi din aproape în aproape, să te t răști (chiar acesta e termenul!) de la un cuv nt la altul, să-i spargi încuietorile și să te lovești cu fruntea de noul zid și de noua enigmă ce ți se oferă“; „Finnegans Wake a îngrozit lumea din cauza dificultăților puse nu de ideile pe care le conține, ci de lectura în sine. E ca într-un cerc vicios: nu poți s-o înțelegi pentru că n-o poți citi și n-o poți citi pentru că nu ai înțeles-o“. Toate aceste înfricoșate dezvăluiri de laborator sunt declarații ale unui învingător. Frisonul, jubilația, înc ntarea, m ndria de a fi depășit un uriaș obstacol se transmit și cititorului.