Nadia Terranova scrie cu lejeritatea rostirii într-un registru al fantasmelor susţinute de dorinţa de a le anula prezenţa prin retrăirea unor noi experienţe, care să argumenteze că niciodată tragismul unei situaţii nu atinge apogeul, ci poate fi „întoarsă”, precum refluxul mării, spre a aduce o nouă poveste în spaţiul de emisie al unui radio dorit pentru funcţia sa cathartică. Romanul Adio, fantasme se conturează ca un reper pentru romanul modernităţii, al celei grefate pe un stil evocator cu valenţe de catalizare a introspecţiei psihologice neostentative şi cu atît mai mult persuasive.
