în revista APOSTROF, nr. 10

Despre oroarea şi tragedia celui de al Doilea Război Mondial s‑a scris, în registru romanesc, în lume şi la noi, mult. Despre Mişcarea legionară, de asemenea, de la mitizantele romane interbelice ale lui Dragoş Protopopescu, să zicem, pînă la proza actuală. Ce este aparte în romanul lui Uricaru, încît îl transformă într‑o apariţie singulară? Romanul nu încearcă nici să nege, nici să ascundă, nici să minimalizeze oroarea; totodată, departe de autor un ton moralizator ori pedagogic, care i‑ar fi stricat proza. Uricaru expune. Narat din mai multe puncte de vedere (…), romanul este atipic pentru literatura şi mentalitatea rom nească. Prin felul cum autorul mînuieşte din punct de vedere literar această materie neagră, naraţiunea cîştigă o forţă aparte de a tulbura conştiinţa cititorului. Aş spune că Grădina Paradisului este o dovadă a maturizării acestei „teme“ şi în literatura noastră.