în Rom nia literară, nr. 8

Celebrul istoric le adresează tuturor acestor opere, interogîndu-le minuțios și citîndu-le cu o vervă și o rapiditate amețitoare pentru cititorul care nu bănuiește armata de fișe de lectură care dospește în spatele cărții, o întrebare comună și simplă: ce este, pentru autorii lor, disciplina istoriei? Să fie ea memoria unui adevăr care trebuie acumulat și sincronizat conștiinței publice contemporane, să fie ea o „învățătoare a vieții” (după celebra sintagmă ciceroniană pe care o regăsim tradusă în carte, cu un umor subtil, drept „școala vieții”)? Care sînt metodele pe care acești istorici le adoptă? Ce cultură au și cum se pot ei informa? În ce grad „se simt” ei istorici? Pentru cine scriu și ce îi animă? Ce statut are disciplina lor? Cîtă recunoaștere le oferă lor comunitatea și ce așteaptă de la ei? Își face oare loc, și cînd anume, istoria ca domeniu între celelalte ale studiului consacrat, adică artele, dreptul, medicina sau teologia? Și mai ales, ce alianță încearcă ea cu ele (poate, mai ales, cu ultima)? Și cum se nasc, în Occidentul medieval, arhivele și bibliotecile istorice? Un șir de întrebări a căror ordine echilibrează duiumul exemplelor acumulate în carte și care ne conduce pas cu pas spre concluzii ordonate categorial: locul, timpul, cantitatea, persoana, scopul, relația sau subiectul dau de fiecare dată configurația disciplinei istoriei.