Mașinării ca mine este o carte stranie, cum a fost și Coajă de nucă înaintea ei. În același timp, este și o carte tristă, care nu-și face nici un fel de iluzii privind felul în care într-o zi, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, vom ajunge să interacționăm cu mașinăriile. Ultimele cuvinte ale lui Adam, un poem inspirat de Philip Larkin, sînt „despre mașinării ca mine și oameni ca voi, și despre viitorul nostru împreună… tristețea care va să vie. Căci se va întîmpla. Cu îmbunătățirile care vor surveni, de-a lungul timpului… vă vom depăși… vă vom supraviețui… chiar dacă vă iubim. […]
Ne cad frunzele.
Primăvara ne vom regenera,
Dar voi veți cădea pe veci.”
