în Observatorul cultural, nr. 925

În primul rînd, asta vine de la Şeherezada, dar şi din literatura europeană, engleză şi franceză, din America latina, pentru că literatura este o moştenire. Literatura călătoreşte, marile texte călătoresc dintr-o limbă în alta şi ajung să facă parte din alte culturii. Și transcend timpurile. Flaubert este un prieten al meu şi un mare maestru al povestirii romaneşti. Toate astea fac parte din moştenirea mea personală. În Copiii ghetoului – Numele meu este Adam, de fiecare dată cînd Adam Danun citeşte un roman se simte de parcă ar fi scriitorul acelui roman. Și aşa mă simt şi eu: am citit o mulţime de cărţi şi am dreptul să folosesc toate formele romaneşti posibile, pentru a ajunge să exprim o situaţie foarte complexă. Scriitorul acestui roman scrie un prolog despre caietele găsite ale unui om ce şi-a scris memoriile. Aceste caiete cuprind un roman la care a renunţat, căruia nu i-a schiţat decît scheletul, apoi se apucă să-şi scrie povestea personală. Pentru că ideea de-a scrie o metaforă palestiniană a tăcerii, prin povestea poetului Waddah al-Yaman, se constituie ca un răspuns la întrebarea cu care se termină romanul lui Ghassan Kanafani, Om în soare: „De ce atîta tăcere?“. Am scris despre victimele tăcute. Despre tăcerile lor. Și cum le-ai putea întreba de ce sînt tăcute?  Tăcerea este un răspuns şi pentru ceea ce-au trăit victimele Holocasustului. După dispreţul şi suferinţele lor, după concentrarea în lagăre şi arderea lor în cuptoare, tăcerea este ultima formă de exprimare umană. Adam Danun s-a apucat să scrie povestea vieţii sale după ce a descoperit lucruri cumplite, că povestea vieţii sale, aşa cum o ştia el, nu era adevărată, că nu este fiul martirului Hassan Danun şi al lui Manal, că a fost găsit de orbul Ma’mun pe pieptul unei femei moarte sub un măslin, în timpul marelui exod din Lod, aşa că a decis să termine cu metafora şi să-şi scrie romanul personal. Și scriindu-şi romanul personal, se teme neîncetat să nu devină o metaforă palestiniană, după cum i-a spus Ma’mun la New York. Adam Danun renunţă la metaforă, pentru a scrie de­spre tăceri. În cele din urmă, ajunge să exprime multiple tăceri, mai ales tăcerea mamei sale adoptive Manal. Ajunge să scrie fragmente de tăcere ale victimelor din Lod.