Minuţiozitatea descriptivismului senzorial cunoaşte în persoana lui Tanizaki, un maestru desăvîrşit care, prin încolăciri şi despletiri de clipe nebune, reuşeşte să scoată la iveală teribila încîlceală de sacru şi profan din sufletul oricărui muritor de rînd. Chiar şi descrierea durerii, atît fizice, cît şi sufleteşti, are la acest scriitor o doză de sublim delir, de nebunesc ancestral şi de ilogic cu iz de panaceu, amprentînd lumea nespoveditelor simţiri sălbatice sub culori persuasive, pertinente şi penetrante. Jocul nejocului, gravat ca un strigăt cufundat în mătrăguna tăcerii, capătă la Tanizaki anumite valenţe în care banalul şi maiestuosul se izbesc de vitraliul unei existenţe aparent simple. O carte necesară.
