Aș zice, în continuare, că zeppelinul e simbolul unei lumi apuse (finalul unei belle epoque). Romanul e plasat tocmai la trecerea dintre două lumi (dintre tradiție și modernitate și orice alte dihotomii pe care vi le puteți închipui). Ar mai fi, desigur, și alte aspecte care ar merita discutate, cum ar fi faptul că fiecare capitol poate fi citit ca o poveste de sine stătătoare. Aș mai menționa, bineînțeles, și trucul postmodern pe care îl pune la bătaie (cartea e, în fond, o metaficțiune istoriografică), însă cele trei aspecte discutate mai sus mi se par a fi, totuși, ceva mai importante. Nu e greu de văzut, rezumînd, că, fiind un simbol tripartit (simbol al memoriei; alegorizarea perspectivei narative; reprezentarea unui fin de siècle), Zeppelinul rămîne o poveste interesantă fiindcă nu vorbește, pur și simplu, despre un mister al uriașilor (indiferent cum am interpreta această categorie), ci, mai curînd, despre cum toată istoria (personală sau identitară; familială sau comunitară; religioasă sau culturală) e făcută din enigme, pe de o parte, și din povești, pe de alta.
