pe filosofiatis.blogspot.ro

Deși e aprilie, în Islanda s-a înstăpînit o iarnă grea. Doi oameni îndrăzneți (Jens, poștașul, și băiatul, protagonistul romanului și vocea narativă) trebuie să ducă un sac cu scrisori și gazete în ținutul din nord. Călătoria e infernală. Ninge abundent, viscolește cumplit, este un ger de îngheață privirea în ochi, cei doi rătăcesc mai mult prin întuneric, îndrumați de sufletele morților. Drumul pare cu adevărat o nekya, o pogorîre la iad. Cei doi călători urcă un munte și, deodată, se împiedică și cad unul peste celălalt, încep să se rostogolească, nimic nu mai poate opri sfîrșitul: „[Jens] cade din picioare, îl dărîmă și pe băiat și amîndoi încep să alunece cu o viteză nebună. Nu mai pot face nimic. Doi oameni culcați pe spate, alunecînd la vale pe o coastă de munte, neștiind ce-i așteaptă jos, poate marea de nepătruns. (...) Se tot duc la vale, Jens începe să urle, băiatul se ia după el. Doi oameni urlînd și alunecînd cu toată viteza pe coasta amețitoare a muntelui, pe o pantă nebună, prin noapte și prin viscol. Doi oameni urlînd care se izbesc deodată de ceva tare și se opresc. Mai întîi Jens, apoi, în clipa următoare, la jumătate de metru, băiatul. Și lumea se stinge”. Așa se termină romanul. Autorul ne lasă cu o întrebare fără răspuns. Nu vom ști niciodată dacă lumea s-a stins pentru o vreme sau pentru totdeauna...