Scris în 1982, Memorialul de la Mafra a fost comparat adesea cu scrierile lui Márquez pentru tehnica integrării personajelor istorice între cele fictive, sau pentru magic-realele inserări de utopii, sau pentru volutele suprarealiste și de basm (lumea e un iad, totuși există speranțe, vise, ficțiunea…). Romanul semnalizează, dincolo de barocul formei și conținutului, cu excese sintactice și anularea normelor de punctuație, nevoia de întoarcere „de la statuia deja cizelată a operei la materia primă a cuvintelor și a vieții interioare”. „Pe lîngă taifasul femeilor, visurile sînt acelea care țin lumea pe orbita ei. Și tot visurile sînt acelea care îi alcătuiesc în jur o cunună de luni, iar cerul este strălucirea care se află în mintea oamenilor…”
